Anul ăsta n-am avut planuri prea mari pentru concediul de vară, însă mi l-am programat în așa fel încât să fiu liber în perioada perseidelor. Așa că ceea ce speram era să prind câteva nopți de cer curat, cât mai departe de zona metropolitană, unde se pot observa cel mai bine stelele căzătoare și să mai experimentez câte puțin astrofotografia.

Cea mai accesibilă destinație părea să fie zona Stânceni-Neagra, Stânca Șoimilor pe care-o mai vizitasem cu câțiva ani în urmă și de pe care aveam asigurată o vedere bună a cerului în cazul în care nu era înnorat. Iar condițiile meteo le urmărisem cu mare atenție zilele precedente așa că știam că noaptea de luni spre marți va fi una senină. Scaunul Domnului și orașul fantomă din Călimani au fost o a doua opțiune, destul de spontană însă în cele din urmă am stabilit că Bucegii ar putea fi cea mai generoasă locație. Îmi propusesem de câțiva ani să ajung la Babe și să văd Sfinxul iar ăsta era momentul perfect. Așa că, împreună cu tovarășul meu de drumeții, Ovi, am pornit luni spre Bușteni.

Am ajuns în jurul orei 16 în stațiune iar vremea părea să nu țină cu noi. Se înnorase destul de vizibil iar șansele ca vreo furtună să ne prindă pe traseu erau mai mari decât ceasul lui Flavor Flav. De altfel, primii picuri căzuseră cât așteptarăm telecabina iar pe când am ajuns sus vorbeam deja de o furtună în toată regula. A fost o idee bună să nu ne-aventurăm la vreo urcare.

Cabana Babele nu avea locuri libere sau cel puțin așa ni s-a spus, (aveam să aflăm a doua zi că ăsta ar fi un raspuns standard pe-acolo) așa că după o ciorbă și-un ceai, ne-am luat rucsacele în spate și-am pornit la drum. Destul de dezamăgit de Sfinx și Babe, aveam așteptări destul de mari de la primul însă pare a fi doar o piatră proastă. Zăbovit vreo 20 de minute, #ppbr și apoi la drum că mai aveam doar câteva ore de lumină și trebuia să căutăm un loc de campat.

Drumul spre crucea de pe Caraiman a fost unul de aproximativ 3 ore (în ritmul nostru sacadat) însă traseul este unul destul de ușor, în mare parte zonă de platou cu câteva urcușuri mai lungi sau mai abrupte însă deloc complicate. Bețele pe care le-am avut la noi ne-au fost de mare ajutor.

Camparea am facut-o într-o vale undeva la jumătatea distanței dintre crucea de pe Caraiman și releul de pe vf Coștila, în câmp deschis, pradă doar bună pentru moș martin. Însă domnul urs avea mai degrabă treabă pe la stâna de pe lângă Babe, după cum aveam să auzim 30 de minute mai târziu când ciobanul și câinii lui îl pofteau să intre cu tradiționalul “URSUUU BĂĂĂĂ” și “HAM HAM HAM. HAM HAM HAM HAM HAM HAM HAM”. Ca și măsură de siguranță am ascuns mâncarea într-un șanț la vreo 50m de cort după care am așteptat să apară perseidele.

Dar țeapă, a fost lună plină și asta ne-a cam împiedicat să vedem vreo urmă de meteoriți. Somn până la 5 dimineața, apoi o raită pe Coștila să prindem răsăritul.

5-6 ore mai târziu eram cu lucrurile împachetate și gata de o nouă drumeție. Traseul spre Vârful Omu a fost probabil mai ușor decât cel din ziua precedentă și mai bogat în peisaje. Există traseul clasic și cel de munte, diferența e ca al doilea ocolește o stâncă de-o lungime de aproximativ 3-400 de metri în timp ce primul își urmează drumul pe traseul normal, însă iarna ar putea fi periculos întrucât cărarea e destul de îngustă iar versantul abrupt. Timp parcurs până la cabana Omu, aproximativ 2 ore, cu destul de puține opriri.

Cabana Omu, spre deosebire de cea de la Babele e primitoare, locuri disponibile erau, la cameră comună – 30 de paturi supraetajate sau camera separată. Am ales prima variantă și am plătit 30 de lei. Mâncarea nu e foarte variată însă ai câteva feluri din care poti alege (ciorbă de legume, piure de cartofi, cabanoși.. și cam atât) dar restul condițiilor sunt undeva la limita dintre secole. Și nu mă refer la XX cu XXI. Faptul că nu există semnal la telefon (pe Orange cel putin, că Vodafone parcă avea) și curent (în sensul că nu găsești vreo priză) e o treabă care nu m-a afectat prea mult dar lipsa apei… Ca să fiu mai concis, dacă prin absurd te cuprind nevoile, poți folosi un closet fără scaun, a la Turcia, din care după ce ieși te gândești că ai 50% șanse s-o dai în hepatită. Noroc că plouase cu o zi înainte și găsisem o baltoacă în care m-am spălat. A, da. Mai e varianta să cumperi apă (aro) la flacon de 0.5l cu 5 lei dar la 6 lei petul de Albacher cine-i prost să-și ia apă. Plus că băltoaca aia era aproape limpede.

Cam pe-atunci am realizat că cea mai mare tragedie ce ți se poate întâmpla pe munte, e să cazi în wc. Și mă gândesc că nu-i imposibil. Stai într-o poziție extrem de încordată iar dacă nu te mai țin picioarele de la traseu, ai șanse mari să te dezechilibreazi și să cazi. Căcat și pișat, fără haine de schimb și fără apă, n-ai nici unde să dormi (în caz că reușești să ieși) .. nici Bear Grylls n-ar fi prea optimist.

Partea bună e că zona e foarte frumoasă, mai sunt câteva vărfuri pe lângă cabană ce pot fi urcate fără probleme iar priveliștea e minunată în orice parte te-ai uita. Pe înserate am prins un apus demențial, cum probabil doar la munte mai ți-e dat să vezi.

Dimineața, pe la 10 am început coborârea, pe traseul Valea Cerbului. În prima fază pe versant în jos, aproximativ 150-200m, apoi stânci și treceri de pe o culme pe cealaltă. Traseul te poarta prin poienițe și păduri, și-ti pune la mare încercare genunchii care-ți amortizează fiecare șoc. Încă odată țin să reamintesc de bețele pe care le-am avut și fără de care tura pe munte era de cel puțin 2 ori mai dificilă. Timpul parcurs până în Bușteni a fost de aproximativ 5 ore jumate, cu opriri scurte și dese plus o pauză de masă de vreo 30 de minute.

In principiu am urmat cele doua trasee din harta de mai jos, 26 care porneste de la Sfinx iar cel de coborâre marcat cu cifra 9, pornește de la cabana Omu.